Suprafața (ha): 298 ha

Recunoaștere conform legislației comunitare/naționale: Sit Natura 2000 – SCI, Codul sitului: ROSCI0313

Actul normativ prin care s-a instituit regimul de protecție este Ordinul nr. 46 din 12 ianuarie 2016 privind instituirea regimului de arie naturala protejata si declararea siturilor de importanță comunitara ca parte integranta a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România.

Descriere: situl este situat in regiunea biogeografica Continentala, intr-un climat temperat continental, cu vegetație de tip silvostepic.

Acesta se afla în partea de nord-est a județul Alba pe raza teritorială a comunei Valea Lunga în apropierea satului Glogovaț. La sud se învecinează cu DN14B si satul Mănărade.

Situl Natura 2000 Pajiștile de la Mănărade este important pentru conservarea habitatului 6210 - Pajişti uscate seminaturale şi faciesuri cu tufărişuri pe substrat calcaros (Festuco-Brometalia) și pentru conservarea speciilor de plante de interes comunitar capul șarpelui și târtan.

Habitatul de pajiște și tufărișuri din sit mai este larg răspândit în regiunile colinare ale ţării, cu deosebire în Podişul Transilvaniei, Dealurile de Vest, Podişul Moldovei, Subcarpaţi, dar şi în munţii mai puţin înalţi, în arealul masivelor calcaroase (Trascău, Metaliferi, Munţii Banatului).

Pajiştile au un caracter mezoxerofil prin excelenţă şi sunt considerate ca având regim prioritar numai dacă adăpostesc populaţii mari ale unor specii de orhidee (de obicei acestea fiind orhideea tridentată, orhideea militară, orhideea arsă). Cele mai frecvente sunt cele edificate de către obsiga pieptene, obsiga dreaptă, obsiga fără spini şi păiuşul rupicol, alături de rogozul tomentos, păiuşul de livadă, firuţa de livadă, salvia de câmp, salvia austriacă, scaiul de câmp, lucerna galbenă, coroniţa comună, ciuboţica cucului, garofiţa de câmp şi alte specii comune central europene. Când pajiştile de obsigă nu sunt degradate prin suprapăşunat, adeasea apar, mai ales în regiunile colinare, specii prioritare precum varza tătărească de stepă, capul şarpelui roşu, salvia nutantă.

Capul şarpelui - Echium russicum

Numele de gen provine din cuvântul grecesc echis– viperă sau echion – şarpe, seminţele plantei având aspect de cap de viperă (o altă variantă fiind că este vorba despre forma florii, asemănătoare unei guri deschise de şarpe). Numele de specie este cuvântul latinizat russicum, rossicum – rusesc, planta fiind descrisă prima dată din stepele din nordul Mării Negre, pe teritoriul Imperiului Ţarist.

Este o plantă perenă, înaltă de 20-60 cm, cu un aspect foarte distinct în timpul înfloririi (mai-iunie). Inflorescenţa foarte frumoasă este formată dintr-un spic alungit cu flori dens dispuse, de culoare roşu aprins, în formă de pâlnie, din care ies mult staminele cu polen liliachiu-albăstrui.

Uneori, florile după polenizare îşi pierd culoarea vie şi dobândesc o nuanţă carmin ternă sau violacee. Frunzele şi tulpinile sunt acoperite de peri albi, aspri, lungi şi deşi. Pe tulpină se distinge clar o reţea de pete vişinii care dă oarecum un aspect de piele de şarpe. Frunzele sunt înguste, lanceolate, cu o nervură groasă albă proeminentă pe spate.

În pământ prezintă un rizom lemnos subţire şi scurt, care nu pătrunde la mare adâncime, specia fiind rezistentă la secetă. Este considerată o plantă meliferă bună, fiind intens vizitată în zilele senine de început de vară de albine şi de rudele lor sălbatice. Specia este caracteristică pentru pajiştile de stepă şi silvostepă uscate şi semiuscate, fiind un foarte bun indicator al stării de conservare a acestora. Când creşte în populaţii mari, dense, extinse în toată pajiştea respectivă, putem fi siguri că aceasta se află într-o stare bună de conservare. Aceast fapt se datorează sensibilităţii speciei la suprapăşunat, mai ales cu oi. În România este foarte frecventă în silvostepa Transilvaniei, oriunde pajiştile nu sunt degradate, aparând mult mai rar în silvostepa din Moldova, Dobrogea şi Câmpia de Vest, unde pe spaţii largi este înlocuită de specia înrudită capul şarpelui alb (sau italian).

Târtan - Crambe tataria

Numele de gen provine din cuvântul grecesc krambe – varză. Numele de specie este cuvântul latinizat tataria, tatarica – tătărască, adică din stepele populate de tătari din nordul Mării Negre.

Planta este ierboasă, perenă, de talie mare şi formează inflorescenţe sferice foarte dense, de mari dimensiuni, albe, cu diametru de peste un metru, foarte vizibile de la depărtare. Faptul că este rudă apropiată cu varza este trădat de florile relativ mici cu patru petale (sunt câteva mii în fiecare inflorescenţă) şi de aroma specifică a frunzelor. De fapt, întreaga plantă este comestibilă şi poate fi o legumă excelentă. Frunzele sunt divizate în mai mulţi lobi înguşti, alungiţi, cu margini ondulate şi cu dinţi mari rotunjiţi, la unele exemplare acoperiţi de peri aspri, lungi. În fiecare an, în aceeaşi populaţie, unele exemplare rămân în stare vegetativă şi produc doar frunze mari, la rândul lor uşor de recunoscut de departe, iar altele produc doar inflorescenţele caracteristice, având rol strict reproductiv. Planta este o excelentă meliferă, florile fiind foarte bogate în nectar şi puternic parfumate. Specia este caracteristică pajiştilor aride şi semiaride din stepă şi silvostepă, însăşi ecologia ei aratând că este o specialistă a spaţiilor deschise. După ce fructele (siliculele) se coc, inflorescenţa sferică se desprinde şi este rostogolită prin stepă de vânt, miile de speciei se extinde din Panonia până în stepele din nordul Mării Negre. În România este încă relativ frecventă doar în silvostepa transilvană, fiind rară în Moldova şi Dobrogea şi foarte rară în Câmpia de Vest. Existenţa unor populaţii mari arată întotdeauna o stare bună de conservare a pajiştilor, specia nerezistând la degradarea acestora prin suprapăşunat.