Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare
Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare
Acest sit este situat pe râul Mureș după confluenta cu Arieșul, în bioregiunea Continentala, într-o zona de podis în partea de nord a judeþului Alba. Aproximativ 83 de hectare din acesta arie se afla pe raza judeþului Cluj, restul de 774 de hectare se afla situata pe raza judeþului Alba.
Aria protejata se învecineaza la vest cu localitaþile Gura Ariesului, Lunca Muresului, Decea, Municipiul Aiud, la est cu localitaþile Copand, Captalan, Cisteiu de Mures, Gâmbas, Pagida si la sud limita ariei este pana la confluenþa râului Mures cu râul Aiudul de Sus.
Situl Natura 2000 Confluență Mureș cu Arieș este important pentru conservarea habitatului 92A0 - Zăvoaie cu Salix alba şi Populus alba și pentru conservarea unor specii de pești de interes comunitar.
Pe solurile aluviale ale Mureșului speciile dominante de arbori sunt plopul alb şi salcia albă, alături de plopul negru, arțarul american, salcia roșie, jugastru, soc negru. Vegetaţia ierboasă este reprezentată prin specii de talie înaltă, iubitoare de soluri cu exces de umiditate, precum pălămida de apă, trestia, papura cu frunză îngustă şi lată, toporaşul de apă, guşa curcanului de apă, rogozuri înalte, specii de pipirig. Pe brațele moarte vegetația este mai abundentă în rest sălciile și plopul fiind dispuse în aliniamente.
Se remarcă importanța prezenței în sit a următoarelelor specii de pești de interes comunitar: avat - Aspius aspius, zvărlugă – Cobitis taenia, porcușor de nisip – Gobio albipinnatus, petroc - Gobio kessleri, boarcă - Rhodeus sericeus amarus, dunăriță - Sabanejewia aurata, fusar - Zingel streber.
Numele de gen şi de specie sunt denumirea neolatină populară a avatului.
Este un peşte cu corpul alungit, puţin comprimatlateral. Solzii sunt subţiri dar bine fixaţi, cu striurievidente. În mod obişnuit atinge lungimea de 30-40 cm şi 1-2 kg greutate. Spatele este măsliniu-închis, ceva mai jos vânăt, flancurile argintii, faţa ventrală albă. Dorsala şi caudala sunt cenuşii, ventralele şi anala incolore sau palid roşietice, pectoralele incolore. Este o specie răpitoare diurnă. Depun icrele pe substrat dur, atât în apă curgătoare cât şi în bălţi. Este un peşte solitar, înoată cu uşurinţă foarte rapid pe distanţe scurte. Hrana constă din plancton la alevini, urmând apoi o fază scurtă de hrănire cu nevertebrate după care se trece la hrana pe bază de peşte, în special obleţi. Atacă peştii de talie mică la suprafaţa apei, în special la răsăritul şi apusul soarelui. Duşmanii săi cei mai periculoşi sunt ştiuca şi şalăul.
Numele de gen este grecescul kobios – denumirea populară în greaca veche a peştilor din acest gen. Numele de specie derivă din latinescul taenia – bandă, panglică, care la bază are cuvântul grecesc teino – a întinde, probabil cu referire la forma peştelui.
Trăieşte atât în ape lent curgătoare, cu fund nisipos, argilos, mâlos, mai rar pietros, cât şi în ape stătătoare, evitându-le însă în general pe cele nămoloase. În bălţi se întâlneşte mai ales pe fundul tare nisipos sau argilos. Adesea se îngroapă complet în mâl sau în nisip. Scoasă din apă emite un sunet. Suplineşte în oarecare măsură lipsa de oxigen din apă cu respiraţia intestinală, dar în măsură mai mică decât ţiparul. Coloritul este alb-gălbui, cu petele dorsale mici, dreptunghiulare sau rotunjite, apropiate, în număr variabil. Pigmentaţia laterală a corpului constă din patru „zone„: pigmentaţia intermediară superioară, cea laterodorsală, cea intermediară inferioară şi cea laterală. Cele două pigmentaţii intermediare constau din punctuaţii fine şi apropiate, adesea anastomozate în reţea, cea laterodorsală din pete înguste alungite în sens longitudinal şi apropiate, iar pigmentaţia laterală din pete pătrate, dreptunghiulare sau rotunjite, în numărvariabil. Spre partea posterioară a corpului, cele două pigmentaţii intermediare şi cea dorsolaterală se contopesc. La baza caudalei, în colţul superior, există o pată neagră intensă, foarte evidentă, verticală. Capul are pete mărunte şi o dungă oblică, de la ceafă până la gură. A treia pereche de mustăţi este cea mai lungă. Reproducerea are loc din aprilie până în iunie, atât în apă stătătoare cât şi în cea curgătoare, icrele fiind adezive. Hrana constă din viermi, larve de insecte, alge.
Numele de gen este cel popular latin pentru guvizi. Numele speciei este format din cuvintele latine albus – alb şi pinna – pană, pieptene, cu referire la aspectul înotătoarei dorsale a peştelui.
Are o coloraţie gălbui-cenuşie deschisă, partea dorsală a capului fiind de un cenuşiu mai închis, cu pete şi dungi întunecate. Flancurile prezintă 6-12 pete (obişnuit 7-8), rotunde, dar mai mici faţă de celelalte specii ale genului. Pe spate prezintă câteva pete foarte slab colorate, abia distinse, iar partea ventrală este albă. Ajunge la lungimea de 7-9 cm (rar 13 cm). Reproducerea are loc în lunile mai-iulie, ponta făcându-se pe pietre, în zonele mai puţin adânci. Se reproduce de mai multe ori (de patru ori în medie), la intervale de două săptămâni. Icrele fecundate sunt purtate de curent, căzând pe substrat, la care aderă. Este o specie nocturnă în perioada adultă, dar puietul are un comportament activ în timpul zilei. Deşi în anumite repezişuri se întâlnesc mai mulţi indivizi, nu formează niciodată adevărate cârduri. Consumă doar fauna de fund, mai ales diatomee, larve mici de efemeride, amfipode, viermi, moluşte, resturi vegetale, alge filamentoase, detritus organic. Specie bentopelagică, reofilă, porcuşorul de șes trăieşte în cursul râurilor de şes cu fund de nisip fin sau argilă. Se localizează în locuri cu apă ceva mai adâncă şi curent slab. Evită locurile cu apă mai rapidă sau stătătoare şi fund nămolos. Se hrăneşte pe fundul apei, căutând în substrat asemenea crapului, gura subterminală şi mustăţile fiind o dovadă în acest sens.
Numele de gen este cel popular latin pentru guvizi. Numele speciei este o dedicaţie pentru zoologul ucrainean Karl Fedorovich Kessler (1815-1881).
Are corpul scund şi gros sau relativ înalt şi slabcomprimat lateral. Solzii spatelui sunt prevăzuţi cu striuri epiteliale în relief. Ajunge la lungimea de 8-10 cm (rar 13 cm). Prezintă o coloraţie cenuşiu - verzuie sau gălbuie pe partea dorsală, cu pete şi dungi mai întunecate în zona capului. Pe flancuri prezintă între 6 şi 11 (obişnuit 7-9) pete întunecate cenuşii cu luciu argintiu, mici, de formă rotundă sau pătrate. Pe solzii liniei laterale sunt două pete mici negre evidente. Reproducerea pare a avea loc în iunie. Hrana constă mai ales din diatomee, apoi din mici nevertebrate psamofile. Trăieşte în cursul mijlociu al râurilor mari, din partea inferioară a zonei scobarului până în zona crapului, şi în unele râuri mici de şes în zona cleanului. Puietul formează cârduri mari care stau în apă cu curgere mai lentă.
Numele genului este un derivat al grecescului rhodeus – trandafir, cu referire la nuanţa părţii ventrale a peştelui. Numele speciei este latinescul sericeus – mătăsos, cu luciu de mătase. Numele subspeciei este latinescul amarus – amar, cu referire la gustul cărnii.
Este un peşte ce trăieşte exclusiv în ape dulci, lipsind chiar şi din cele foarte uşor salmastre. Preferă apele stătătoare sau încete, de aceea în râuri se întâlneşte mai ales în braţele laterale, dar este destul de frecvent şi în plin curent, până aproape de zona montană a râurilor. Râspândirea sa este legată de prezenţa lamelibranhiatelor (scoicilor) Unio sau Anodonta. Corpul este înalt şi puternic comprimat lateral. Partea dorsală a corpului şi capul sunt cenuşii-gălbui, uneori bătând în verzui, flancurile albe, fără luciu metalic, dorsala şi caudala cenuşii, celelalte înotătoare batând în roşu. În lungul jumătăţii posterioare a corpului şi a pedunculului caudal există o dungă verzuie foarte evidentă. Femelele sunt aproximativ de două ori mai numeroase decât masculii. Dimorfismul sexual se manifestă în tot cursul anului, masculii fiind mai mari, cu corpul mai înalt şi coloritul mai intens (luciu metalic, dunga verde pronunţată). În perioada de reproducere masculul capătă un colorit deosebit de frumos, operculul şi partea anterioară a jumătăţii dorsale a corpului devenind violete sau albăstrui. Pieptul şi partea anterioară a abdomenului devin portocalii sau roze, dunga din lungul corpului devine verde ca smaraldul, anala roşie. Reproducerea are loc de la sfârşitul lui aprilie până în august, fiecare femelă depunând icre de mai multe ori în cursul unui sezon. Icrele sunt depuse în cavitatea branhială a lamelibranhiatelor din genurile Unio şi Anodonta, unde are loc şi dezvoltarea larvară. Se hrăneşte cu alge filamentoase şi unicelulare, resturi de plante superioare şi detritus, întâmplător consumând şi organisme animale.
Numele genului este o dedicaţie pentru zoologul rus Leonid Pavlovich Sabaneyev (1844-1898). Numele speciei este latinescul aurata – aurie. caracterizarea speciei Spre deosebire de celelalte specii, dunariţa este o formă proprie râurilor adânci de şes. În râuri trăieşte numai în cursul inferior, pe fund de nisip fin (adesea îngropată în nisip) şi sub malurile argiloase, la rădăcinile salciilor. Corpul este mult mai înalt decât la celelalte specii înrudite. Fondul general al corpului este violaceu (îndeosebi la exemplarele mature). Petele dorsale sunt în număr de 5-8, rar patru, nouă sau zece, fiind mari, de formă aproximativ pătrată. Lungimea lor depăşeşte în general spaţiul dintre ele. Petele laterale sunt în număr de 6-9, rar cinci sau zece, în mod excepţional trei. Pigmentaţia intermediară este redusă la câteva mici pete neregulate situate între cele dorsale şi cele laterale. Petele de la baza caudalei sunt mai mari decât la S. balcanica, având aspectul a două semilune care adesea se unesc formând o singură dungă transversală. Laturile capului sunt aproape lipsite de pete. Cele două pete dinaintea ochilor sunt la majoritatea exemplarelor unite într-o pată în forma de U, V sau Y. Între ochi sunt în general 2-4 pete (uneori una singură), iar în urma ochilor, până la prima pată dorsală a capului, nu sunt în general decât cel mult 4-5 pete. Pigmentaţia ventrală este absentă.
Numele genului este cuvântul german zingel – „apărătorul zidurilor cetăţii”, de asemenea numele popular al speciei înrudite Zingel zingel în aceeaşi limbă, cu referire evidentă la habitatul peştelui. Numele speciei este germanul streber – numele popular al peştelui, ce provine din cuvântul german straub, strobel – grosolan, rugos, nefinisat, cu referire la aspectul exterior al speciei. Ajunge la o lungime maximă de 22 cm şi o greutate în jur de 30-50 g. Ca aspect, are un corp alungit, mai mult gros decât înalt. Spre deosebire de pietrar, prezintă o distanţă mai mare între cele două dorsale, pedunculul caudal este lung, subţire şi rotund în secţiune, iar cele cinci dungi late sunt mai negricioase şi mai evidente, dispuse transversal pe cele două flancuri ale corpului. Reproducerea are loc primăvara (martie-mai), ponta făcându-se în curent, pe pietre sau pe crengi. O femelă depune 50000-100000 de icre de culoare uşor gălbuie cu diametrul de 2 mm. Maturitatea sexuală este atinsă începând cu vârsta de trei ani. Este o specie bentonică, având un regim de viaţă preponderent nocturn. În majoritatea timpului stă ascuns deasupra substratului pietros sau nisipos, părăsindu-şi ascunzătoarea doar pentru a se hrăni. Hrana este reprezentată de insecte acvatice, amfipode, viermi, întâmplător icre şi puiet de peşte.
