Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare
Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare
Recunoaștere conform legislației comunitare/naționale: Sit Natura 2000 – SCI, Codul sitului: ROSCI004
Actul normativ prin care s-a instituit regimul de protecție este Ordinul Nr. 1964 din 13 decembrie 2007 privind instituirea regimului de arie naturala protejata a siturilor de importanță comunitara, ca parte integranta a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România.
ROSCI0004 Băgău include, Tăul fără fund de la Băgău Rezervație naturala ce a fost declarata arie protejata prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000 publicata în Monitorul Oficial al României Nr. 152 din 12 aprilie 2000, Secțiunea a III-a - arii protejate si se întinde pe o suprafața de 7,40 de hectare.
Situl Natura 2000 Băgău este localizat în județul Alba pe raza unităților administrativ - teritoriale Aiud, Hopârta, Lopadea Nouă, Ocna Mureş.
Suprafaţa sitului este de 3.129 ha.
Habitatele de interes comunitar pentru care a fost declarat situl sunt următoarele: 7140 - Mlaştini turboase de tranziţie şi turbării oscilante (nefixate de substrat), 91Y0 - Păduri dacice de stejar şi carpen.
Speciile de interes comunitar din sit:
Amfibieni și reptile: Buhai de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata).
Nevertebrate: Rădaşcă (Lucanus cervus), Carab (Carabus hampei), Lăcustă de munte (Odontopodisma rubripes).
Plante: Moşişoare (Liparis loeselii).
Situl se află situat în Podişul Transilvaniei, în etajul de vegetaţie al stejarului. Acesta are o importanţă deosebită pentru conservarea pădurilor de stejar, gorun şi carpen. Lacul Tăul fără Fund de la Băgău, localizat în partea de SE a sitului, se remarcă datorită vegetaţiei de mlaştină, care constituie o raritate în Podişul Transilvaniei fiind declarat şi rezervaţie naturală. Acesta a luat naştere în urma formării unui baraj natural. Dintre speciile caracteristice vegetaţiei de mlaştină amintim roua cerului, moşişoarele, mesteacănul alb și gălbinarea.
Altitudinea maximă este atinsă în Vf. Podina (548 m).
Situl are în componență păduri de foioase și de amestec. Pădurile de mesteacăn alb european și cele de stejar, gorun, carpen și păducel sunt specifice acestui areal. Habitatele de mlaștini turboase de tranziție și turbării oscilante (nefixate de substrat) constituie o raritate. Acestea oferă condiții pentru dezvoltare unei vegetații de mlaștină. În stratul arborilor mai găsim jugastru, păr pădureț și sorb, iar în stratul arbuștilor întâlnim măceș, lemn câinesc și salbă râioasă. Livezile, pășunile și culturile sunt și ele prezente în sit, dar într-un procent mic.
Fauna cu statut de protecție din acest sit este reprezentată în special de nevertebrate. Dintre cele mai des întâlnite menționăm lăcusta de munte și cărăbușul. Rădaşca se întâlneşte într-un efectiv relativ redus dar având o stare favorabilă de conservare. Dintre vertebrate, buhaiul de baltă cu burtă galbenă este prezent în sit, de asemenea într-un efectiv redus, dar cu o stare de conservare favorabilă.
Buhai de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata)
Numele genului provine din latinescul bombus – a scoate sunete stridente, o caracteristică a sunetelor de împerechere ale masculilor. Numele speciei provine din latinescul variegata – vărgată, cu referire la desenul de pe partea ventrală a animalului. caracterizarea speciei
Este o broască de dimensiuni mici, de până la cinci cm, având forma corpului mai îndesată decât buhaiul de baltă cu burta roşie. Corpul este aplatizat iar capul mare are botul rotunjit. Pupila este triunghiulară sau în formă de inimă. Dorsal, tegumentul este foarte verucos, aspru la pipăit, acoperit cu negi mari care posedă în vârf câte un spin cornos negru înconjurat de numerosi spini mici. Negii nu sunt grupaţi sau dispuşi simetric. Coloritul este extrem de variabil. Dorsal, indivizii sunt coloraţi în cenuşiu deschis, maroniu sau măsliniu pătat cu negru. Uneori pot să apară indivizi parţial sau total verzi pe partea dorsală. Abdomenul şi guşa sunt colorate în galben, pe fondul căruia apare un desen marmorat cenuşiu spre negru, dominând însă pigmentul galben. Coloritul este foarte intens, reprezentând un mijloc de avertizare asupra toxicităţii.
Vârfurile degetelor sunt de asemenea galbene. Masculii prezintă pe faţa interioară a membrelor anterioare calozităţile nupţiale (formaţiuni cornoase, de culoare neagră, ce apar în perioada de reproducere doar la masculi) vizibile chiar şi pe perioada hibernării. Masculii nu posedă sac vocal, dar în privinţa orăcăitului se aseamănă cu buhaiul de baltă cu burta roşie, doar frecvenţa sunetelor fiind mai ridicată. Ocupă orice ochi de apă, preponderent bălţi temporare, putându-se reproduce inclusiv în denivelări ale solului ce conţin sub un litru de apă, spre deosebire de buhaiul de baltă cu burta roşie care preferă bălţile mai mari din lunca sau valea apelor curgătoare.
Este întâlnită aproape pretutindeni unde găseşte un minim de umiditate, de la 150 m până la aproape 2000 m altitudine. Este o specie cu activitate atât diurnă cât şi nocturnă, preponderent acvatică, extrem de tolerantă şi rezistentă. Este sociabilă, foarte mulţi indivizi de vârste diferite putând convieţui în bălţi mici. Larvele sunt consumate de către peşti şi unele insecte, adulţii însă au foarte puţini duşmani datorită secreţiilor toxice.
Numele de gen este denumirea latină a insectei. Numele speciei este latinescul cervus – cerb, referitor la coarnele masculilor.
Este o insectă cu corpul alungit, masiv, negru, cu luciu mat. Mandibulele şi elitrele masculilor sunt brune-castanii. Antenele sunt destul de lungi. Dimorfismul sexual (diferenţele între mascul şi femelă) este pronunţat la această specie. Masculul are capul masiv şi mandibulele sub forma unor coarne ramificate foarte mari, culoarea elitrelor fiind brun-castaniu. Lungimea corpului variază între 25 şi 75 mm. La exemplarele mari lungimea coarnelor poate atinge aproape jumătate din lungimea totală a individului. Femela are capul şi mandibulele potrivite ca mărime, iar culoarea elitrelor este neagră. Lungimea corpului femelelor variază între 25 şi 30 mm. Trăieşte cel mai adesea pe trunchiuri şi ramuri de stejar, în zonele mediteraneene, şi este activă după-amiaza. Larvele se dezvoltă cel mai frecvent în scorburi de butuci din lemn de stejar. Dezvoltarea larvelor are loc pe o perioadă de 4-5 ani Gândacii tineri apar toamna, însă nu părăsesc camera larvară până în primăvara următoare. Zboară din aprilie până în septembrie. La nivel comunitar se află într-o stare de conservare necorespunzătoare în bioregiunile continentală și alpină și favorabilă în cea panonică. În România se găseşte în pădurile de stejar de la şes.
Numele de gen vine din latinescul carabus ce derivă din grecescul karabos, care înseamnă atât crab cât şi cărăbuş. Numele speciei este o dedicaţie pentru Georg Ernst Ludwig Hampe (1795-1880), botanist german cunoscut prin opera sa „Flora Hercynica”.
Este o specie de carab cu un corp alungit ale cărui dimensiuni variază între 29 şi 37 mm. Coloritul corpului este foarte variat, de la negru la albăstrui, violaceu, verde arămiu, cu luciu slab. Trăieşte în păduri de stejar şi conifere, numai în lizieră. Îl găsim în stratul gros de frunze uscate aflate în descompunere (litieră) al pădurilor submontane de stejar sau fag, mai puţin în pădurile de conifere de la altitudini de peste 900 m. Atât larvele cât şi adulţii populează habitate cu umiditate potrivită şi se dezvoltă în pădurile vârstnice în care activităţile antropice de exploatare a materialului lemnos sunt foarte reduse. Principala cauză a scăderii efectivelor numerice este regresul drastic al producătorilor secundari (organisme care produc biomasă pe baza substanţelor organice provenite din plante şi/sau animale şi care nu sunt fotosintetizatoare), specii de insecte caracteristice frunzarului care constituie hrana de bază a larvelor speciei.
Numele genului este o combinație a cuvintelor grecești odontos - dinte și podos - picior, însemnând „cea cu picioare dentate”, iar numele speciei provine din cuvintele latine ruber - roșu și pes - picior, „cu picioare roșii”.
Corpul indivizilor din această specie este de culoare verde, cu dungi laterale negre. Tibiile posterioare sunt roşcate. Trăieşte în pajişti de deal şi de munte din interiorul arcului carpatic. Preferă zonele cu tufişuri din luminişurile de pădure. Adulţii sunt întâlniţi din iunie până în septembrie.
Numele de gen provine din grecescul liparos – uleios, lucios, unsuros, cu referire la suprafaţa frunzelor plantei. Numele speciei este o dedicaţie pentru botanistul german Johannes Loesel sau Johann Lösel (1607-1655).
Este o orhidee de talie mică, până la 20 cm înălţime, cu flori mici de culoare galben-verzuie. Are o răspândire curioasă, de o parte şi de alta a
Atlanticului, în America de Nord şi Europa, lipsind în Asia. Trăieşte în turbării de joasă altitudine din etajul gorunetelor până în cel al moliului în populaţii foarte mici şi izolate, majoritatea neregăsite recent.
